Fost-a împărat odată
şi trei fete el avea
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele și cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.
Da-ntr-o sară-n drum
de ţară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă ,
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt?
Vine-o ploaie de
şivoaie şi furtună pe pământ,
Şi în nori hrăniţi
de fulger, şi prin râuri de scântei
Zboară fetele răpite
duse-n lume de cei trei.
Scrie carte
împăratul, scoate veste-n ţara toată,
Cine s-ar găsi pe
fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de
neveste şi cine s-ar ispiti
Toată-mpărăţia
mândră între ei va împărţi...
Nu-şi mai pieptăna
nici capul de atâta supărare
Şi lăsase ca să-i
crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în
noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,
Stă să crească
iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n
prispă să stea cu ţara de vorbă.
Ca un pomătuf de
jalnic şi tăcut ca o cociorbă,
Ş-a uitat de mult
luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.
Doară plosca-l mai
ocheşte de pe-a policioarei scânduri.
Dar în satu cela-n care
şedea împăratul dornic
Era şi un om de
seamă, un fruntaş... fusese vornic;
Avea trei feciori,
din cari doi or fost cum or fi fost,
Oameni harnici şi ca
lumea, da’ cel mic era un prost.
Câtu-i ziua şade-n
vatră şi se joacă în cenuşă,
Prost ca gardul de
răchită, şui ca clanţa de la uşă.
De vorbeşte,
cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic:
„Ne-aude Tontul", da’ pe el Călin îl cheamă.
Cei doi fraţi se
ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,
Dulce măr
e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea
lungă. Cine-a fi să le găsească,
Tot voinic din astă
lume, de viţă pământească!
Deci, cum vrură să
se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!
— Hai! că tot n-are
ce face, ş-aşa îmbla teleleu,
Ne-a ţine de-urât
uitucul ş-a păzi la noapte focul.
Deci făcur-un arc
puternic şi vorbiră ca-n tot locul
Unde va cade
săgeata, ei să steie de popas.
Repezi atunci cel
mare o săgeată din pârleaz.
Mers-au ca vo două
zile, ş-au găsit. Cel mijlociu
Aruncă şi tot
pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli
nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,
Zi şi noapte, pân’
găsiră-a lui săgeată în pământ.
Ş-ajungând au scos
amnarul, au scos cremene şi iască,
Ca s-aţâţe foc în
codru, să se-ntindă s-odihnească.
Dar întâi se
sfătuiră ca pe rând să steie pază
Şi pe foc să puie
vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui
care va lăsa să se potoale,
Va lăsa să-i prindă
noaptea, ei să-i puie capu-n poale.
Se culcară doi. Cel
mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de
noapte auzi-n văzduh un glas.
Vine-un zmeu în
solzi de criţă cu trei capete, şi lui:
— Cum de calci moşia tatei făr' de voia
nimărui?
Hai la luptă... Se
luptară şi-l lovi voinicul rău,
Făcu trei căpiţi de
carne din trei capete de zmeu,
Şi când cei doi se
treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,
Ce mai lupt-avui
grozavă şi ce treab-am isprăvit!
A rămas în noapte-a
doua ca strejăriu cel mijlociu
Şi tot pe la miezul
nopţii prin văzduh aude-un chiu
Şi pin vânt văzu
cu-aripe sunătoare, fioroase
Patru capete
cumplite pe două umere groase.
— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te
văzui,
Cum de calci moşia
tatei făr’ de voia nimărui?
Dar voinicul îl
omoară şi, ca vai de mama lui,
Patru clăi de carne
face el din capetele lui.
Când cei doi iar se
treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea
strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.
Şi când iar i-apucă
noaptea, lui Călin de grijă-i dară
Să păzească bine
focul de a nopţii crunte fiară.
Când acum în
noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare
şi-nainte i se-arată
Cu opt capete cumplite
un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roşii de
jeratec şi cu sufletul avan.
— Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i
întoarce,
Nici s-a fierbe
pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!
Se luptă Călin
Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel
puternic cât de cât să nu se deie.
El tăindu-i o
ureche, cade-n foc un strop de sânge
Şi în noaptea cea
adâncă tot jeratecul se stinge
Şi în negrul
întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în
piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt
gâturi, sub genunchi Călin îl ţine
Şi cu sabia-i
ratează a lui capete păgâne.
Dar acuma-mi stă pe
gânduri — ce să facă el — foc nu e,
Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi
merge supărat înspre pădure
Cu un hârb plin de
funingini, subsuoară c-o săcure,
Să găsească vun
cărbune. Pe-un copac înalt se suie,
Pe-ntinsori de codri
negri aruncând privirea şuie.
În adâncă depărtare
el văzu zare de foc,
El coboară şi
porneşte ca s-ajungă-n acel loc.
Întâlneşte-un om în
drumu-i cam grăbit din cale-afară:
— Bună noapte! —'
Ţam, ' mitale! — Cum te cheamă?
— De-cu-sară!
— He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că
nu-i aşa,
Ce caţi tu noaptea-n
pădure, colinzi lumea iac-aşa?
Cot la cot Călin îl
leagă cu odgonul de un pom
Şi se cam mai duce,
iată că în cale-i iar un om.
— Bună noapte! — 'Ţam 'mitale! — Cine eşti?
— Sunt
Miez-de-noapte!
— Ehehei! Ce caţi în
codri, pepeni verzi şi stele coapte?
De-un copac şi
p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,
Iar un om pin întuneric
înaintea lui răsare.
— Bună noapte! —
'Ţam'mitale! — Cum te strigă?
— Zori-de-zi!
— Ei, cumetre
Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!
Hai, şi stând de
vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,
Vin încoa că bate
luna — hai la umbră — tot îi noapte.
— Omule, ce-mi caţi pricină... sunt grăbit... —
Ce-atîta grabă?!
Ciorilor! ia nu mai
spune, ştiu că nu ai nicio treabă!
Îl legă şi pe
acesta, ca până va găsi foc,
Ziuă să nu se mai
facă şi vremea să stea pe loc.
El ajunge. Într-o
groapă mare arde-un foc avan...
Pe-o părechi de
pirosteie clocoteşte un cazan,
Doisprezece zmei în
juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,
Împrejur de
pirosteie se cocea o mare turtă
Şi-n cazan, notând
în zamă, clocoteau vo două vaci.
„Hei — îşi zise
năzdrăvanul — dete badea de colaci!"
Şi deşi în faţa
vetrei dorm şezând zmeoaice mame.
El, atins de-acea
mireasmă a clocotitoarei zame,
Doi tăciuni luă în
hârbu-i, un cărbune în lulea,
Şi luând o bucăţică
din o vacă ce fierbea,
Iată, curge-un strop
fierbinte pe a unui zmeu ureche.
Ăsta ţipă
cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.
Toţi treziţi pun pe
el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,
Unu-i ţasălă
pădurea, cetluindu-l cole bine.
Sfătuiesc ca să-l
omoare. — Da', mă rog, dumilor-voastre
Cine şi-ar mai pune
mintea cu aşa obrazuri proaste
Cumu-s eu,
măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,
De când sunt n-am
văz’t turaua, nici măcar de la petac.
Zise unul cătră
dânsul: — Dacă tu ne-i puté face
Fata-mpăratului Roşu
s-o luăm, poţi merge-n pace.
— Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai
tari, mai mulţi?
— Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem
desculţi,
Suntem duhuri
necurate şi-mpăratul cela Roş
Are-n vatră în
cenuşă un căţel şi un cucoş;
Năzdrăvani-s, bată-i
naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,
Unul bate, altul
cântă... ş-o tulim urât la fugă.
Să s-apropie nu
poate decât omul pământean.
— De-i aşa, poi las’ pe mine... zice Strolea
cel viclean,
Îl dezleagă şi-l
urmează... El văzu atunci legat
Un voinic care, când
vede că zmeii s-au depărtat,
Se smuci lăsând în
urmă a lui mâni şi-n codru piere.
Luna iese dintre
codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre
negre peste giulgiuri de zăpadă
Şi mereu ea le
lungeşte şi suind pe cer le mută,
Parcă faţa-i
cuvioasă e cu ceară învăscută;
Şi cu neguri
îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben
tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de
nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i
plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de
lacrimi de-un sclipit împrăştiet
Când în cârduri
cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.
Înrădăcinată-n munte
cu trunchi lung de neagră stâncă,
Repezită mult în aer
din prăpastia adâncă,
A-mpăratului cel
Roşu stă măreaţa cetăţuie,
Poalele-i în văi de
codri, fruntea-n ceruri i se suie.
Şi prin
arcurile-nguste făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl
pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul
întuneric din a şalelor lungi bolţi,
Zugrăvind în noaptea
clară a ei muchi şi a ei colţi.
Pe cărări săpate-n
stâncă zmeii şi Călin se suie,
Numai luna îi
îmbracă cu lumina ei gălbuie
Şi pândind trec
uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;
într-o sură
depărtare murmură valea adâncă,
Numai pe păreţii
netezi ai stâncimii îndelunge
Ei arunc umbre
gheboase, uriaşe, negre, lunge,
Ce în şiruri
tupilate după ei se mişcă, pare.
Noaptea-ntinde
măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,
Şi călcând încet cu
greul lor s-apropie-n tăcere.
Ei ajung la poarta
mare, ferecată cu putere,
Ce nu-i om s-o poată
trece. Dar Călin, suit pe zid:
— Hai, veniţi,
zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dară unul câte unul
v-oi lua colea de chică
Şi pe sus vă trec în
curte... Abia-apucă să li-o zică
Şi ei unul câte unul
s-apropie, şi de-a rândul
El la fiecare-i taie
capul de chică ţiindu-l
Ş-a lor trupuri
moarte-aruncă răşchiete în ogradă
Şi în urmă sare
dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?
Împăratul de zid
straşnic şi de poartă ce avea,
Ferestrele stau
deschise şi uşile se crăpa.
Scări bătute-n
pietre scumpe, repede voinicul suie,
Intră-n casele
frumoase din înalta cetăţuie,
Pe covoare moi el
calcă, intră în acea odaie,
Care-i plină de a
lunei blândă, tainică bătaie.
Pe păreţi icoane
mândre zugrăvite-n umbră par
Cum că chipur’le din
ele dintre codri mari răsar.
Pe un pat de flori
frumoase, proaspete şi ude încă,
Doarme fata cea
vestită şi-n visarea ei adâncă.
Ea zâmbind îşi mişcă
dulce a ei buze mici, subţiri,
Înecată de lumină şi
miros de trandafiri,
Iar din pod pân-în podele un paingăn de
smarald
A ţesut pânza
subţire, tremurând în aer cald,
Şi în care luna bate
de sclipeşte viorie
Ş-o încarcă cu o
bură, diamantoasă colbărie.
Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei
de flori,
Ea cu umeri de
zăpadă şi cu părul lucitor
Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta
naltă, sură
A ferestrei este
rece şi simţirea nu o fură,
Dar de
pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.
S-apropie-ncet
voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,
Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,
Pune gura lui
fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Ia inelul ei cel
mândru de pe degetul cel mic...
Şi se-ntoarce în
codreana-i noapte tânărul voinic.
Lângă zmeii morţi
când trece, limbile le taie el,
Le adună sângerânde
şi le pune-n testemel,
Trece zidul şi
porneşte iar la drum pân’ce ajunge
La cazanul care
fierbe în mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaică mum-o
taie, pe-alta o scăpă în pripă,
Ia din nou în hârb
tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,
Ia cazanul într-un
deget şi în altul el ia turtă
Şi se-ntoarce iar la
fraţii, fluierând cu minte scurtă
Toate cântecele rele
ce-n viaţa-i le cântară...
Dezlegă pe
Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,
Din cazanul care-l
duce dându-le de drum merinde.
Abia-ajunge-unde
dorm fraţii, abia focul îl aprinde,
Ziua cea întârziată
năvăli din răsputeri
Şi ca repezit în aer
soarele se-nalţă-n cer;
Fraţii lui atât
dormiră, cât intrase în pământ
De un stânjin şi-i împluse
frunza adunată-n vânt.
Se treziră. — I!
Căline, lungă fu şi noaptea asta,
Dar nimic el nu le
spune ce făcuse-n vremea-aceasta,
Ci plecând ei mai
departe tot Călin arcu-ncordează
Şi, zburătuind,
săgeata trece-n lume ca o rază,
Vâjâie-n văzduh cumplită;
ei urmează unde-i cheamă,
Pân-ajung în faptul
nopţii la pădurea de aramă.
— Măi fărtaţi, Călin
li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri
Şi pin codri işti
de-aramă, rămâneţi aicea singuri,
Vă clădiţi ici o
colibă, vă săpaţi groapă de vatră,
Singurel voi merge
numai pe cărările de piatră.
Să vedem ce-a fi cu
mine. Ei se pun de îl ascultă
Şi el trece în
pădure făr-a pierde vorbă multă
Şi la orce pas el
face codrul simţitor răsună
Şi pin mrejile de
frunze glasuri trec ca o furtună,
Căci o strună-i orce
creangă şi o limbă-i orce frunză.
Luna doar, trecând
pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,
Împle noaptea-i
arămie cu mari dunge de omăt,
Pe sub cari,
răscolite, fulger apele încet.
Şi deodată-n codrul
mândru el aude de departe
Răsunând un glas de
fată, ce venea din lunci deşarte
Şi urechea i-o
desmeardă; el ascultă sub un trunchi
Şi cântarea
dureroasă îl pătrunde în rărunchi:
Greieruş ce cânţi în
lună
Când pădurea sună,
Cum nu ştii ce am în
mine,
Greiere străine?
Că te-ai duce de-ai
ajunge
Noaptea de te-ai
plânge,
Ca o pasere măiastră
La noi în fereastră.
Vai de picioarele
mele,
Pe-unde îmbla ele?
Vai de ochişorii
mei,
Pe-unde îmbla ei?
Inima-n mine-i
bolnavă,
Floare de dumbravă,
Şi vai lacrimile
mele,
Cum le vărs cu jele!
Du-te, greier,
du-te, greier,
Pîn’ la munte-n
creier
Şi
priveşte-nduioşată
Zarea depărtată,
Lumea-ntreagă o
colindă,
Mergi la noi în
grindă,
Spune-i mamei:
„Ce-am făcut
De m-a mai născut,
Căci ar fi făcut mai
bine
Să mă ia de mine,
Prefăcută că mă
scapă
Să m-arunce-n apă,
Căci de cer ar fi
iertată
Şi de lumea
toată."
Naintează şi o vede
lângă apa arămie,
Culegând flori
amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în
poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n
ceruri ca un foc pe-o mare vatră",
Colţii munţilor ce rupţi-s,
uriaşe stânci de cremeni.
Ce păreţii şi-i
ridică îndărătnici, suri asemeni,
Vântul care trece-n
şuier, noaptea sură şi bolnavă,
Împle cu sălbăticie
arămoasa-acea dumbravă.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi
zice.
— Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău
voinice!
Ce caţi tu? Ce vânt
te-aduce? Nu ştii că om pământean
Nu poate călca
pădurea de bărbatul meu avan?...
— Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am,
nici teamă,
Că el zmeu e şi
puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.
Cum vorbeşte, iată
zmeul vine iute ca un vânt,
Cu o falcă-n cer el
vine şi cu una pe pământ.
— Bună vreme,
zmeu de cine! — Mulţumesc, Călin
Nebune!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de
ce nu? Bune
Sunt de zis ce-ţi
vine-n minte, dar mai greu e să le faci,
Zmeul codrilor
de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.
Eu mănânc patru
cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Şi de vin patru
antaluri abia trag la o măsea.
— Nici că-mi pasă! Şi la luptă în dumbravă ei
se scoală,
Se apucă, de copacii
tremurau de-nvălmăşeală,
Tremură sub ei
pământul de-a lor păsuri apăsate,
Scapără cremenea
neagră a stâncimei detunate.
Crunt Călin de
mijloc l-îmflă, pin’ la vârf de brazi îl
urcă,
Ca pe-un lemn el îl
trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,
Şi-n genunchi apoi
l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,
I se îmflă muşchii
vineţi de oţel pe când îl strânge
Şi lovit, pierzând
simţirea, zmeul ca o muscă moare,
Ce lovită este iarna
de-o scânteie de ninsoare.
— Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat
acum
Cele două sori a
tale... Se porni din nou la drum,
Trece codri de
aramă, de departe vede-albind
Şi aude glasul
mândru al pădurilor de-argint.
Noaptea-n rouă e
scăldată, lucioli pe lacuri zboară,
Lumea umbrei, umbra
lumei se amestec, se-nfăşoară,
În pădurea argintoasă
iarba pare de omăt,
Flori albastre
tremur ude în văzduhul tămâiet,
Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,
Ce suspină pintre
ramuri cu a glasului lor vrajă,
Crengile sunt ca
vioare pintre care vântul trece
Frunze sun ca
clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,
Şi pin albul
întuneric al pădurei de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând
Şi sărind în bulgări
fluizi pe pietrişul din răstoace,
În cuibar rotit de
ape peste cari luna zace.
El aude-un cântec
dulce, plin de lacrimi şi de noduri,
Doină de simţire
ruptă ca jelania-n prohoduri,
Împlând codrul de
zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,
Pare-i că din piept
de fată cântă o privighetoare:
Aşa-mi vine când şi
când,
Să mă iau pe drum
plângând,
Lumea ce-a fi să mă
vadă
Nici să poată să
nu-mi creadă;
În zădar mă mai
jelesc;
Vara vine, codri
cresc,
În zădar m-aş
bucura,
Iarna iar i-a
scutura,
Şi, de-mi vine, de
nu-mi vine,
Tot arde inima-n
mine.
Nici n-am cui să mă
jelesc,
Să spun pe cine
doresc.
Mult mă mir, Doamne,
de mine
Cum nu m-ai luat la
tine,
Mult mă mir ce-oi fi
gândit,
Ce-am făcut de n-am
murit!
În văzduhul plin
de-a nopţii moale luminoasă ploaie
El văzu o fată
mândră, îmbrăcată-n lunge straie
De argint, ce sta ca
umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creangă
mlădioasă sub a vântului suflare.
Naltă e, subţire
este, ochii mari adânci ridică,
Părul ei de aur
moale până la călcâie-i pică
Şi cu poalele ei
albe şterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce
curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.
„Nu uita cum că seninul
cerului este în aştri,
Nu uita că-n lacrimi
este taina ochilor albaştri.
E frumos pe când din
cerul plin de-o sântă bogăţie
Cade-o lacrimă
frumoasă în adâncă vecinicie —
Dar de cad rănite
toate, ceru-i negru şi pustiu,
Nu-i nălţime, nu-i
albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie
lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer
albastru frumos lacrimile-l prind,
Şi din când în când
vărsate frumos lacrime te prind
Dar de seci întreg
izvorul, vai de ochiul tău cel blând.
Pin diamanţii tăi se
scurge sânge fin de trandafiri
Şi zăpada viorie din
obrajii tăi subţiri —
Curge noaptea lor
albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se poate
stinge pin plânsorile pustie.
Cine e nerod să ardă
în cărbune-o piatră rară
Şi eterna-i
strălucire s-o strivească într-o pară?
Tu-ţi arzi ochii şi
frumuseţea — infinitul lor se stinge
Şi nu ştii ce
răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!"
Astfel el se
socoteşte. I-a căzut atât de dragă,
Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea
întreagă.
— Bună vreme,
fată mândră de-mpărat! — Mulţam,
voinice,
Dar ce vânt te
bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?
Zise ea zâmbind — de
multă vreme zâmbi-ntâia dată,
Căci şi ci îi cade
drag el, deşi n-ar vre s-o arate —
Ştie ea de ce îi
place, ca să n-o prindă de veste,
Ce frumos îl află
dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?
Dar deodată
spăimântată de un sunet, ea îi spune:
— Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va
răpune!
— Vie numai!
zise dânsul... s-om vedea atunci
cum plouă —
Nu se dă Călin,
săracul, nici cu una, nici cu două.
Şi deodată peste
codri de argint vine în zbor
Zmeul falnic, care
mişcă cu aripa vârful lor,
Peste
vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,
Frunzărimea cea
mişcată de aripele-i cu zimţi.
— Bună
vreme, zmeu de
câne! — Mulţămesc, Călin Nebun!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi
ce-oi sta să-ţi spun:
Opt cuptoare mânc de
pâne şi opt boi şi opt antale
Abia sunt un prânz
puternic pentru trupul meu în zale.
Şi vrei să te baţi
cu mine? — Nici că-mi pasă!
— Aide, dară!
Sună frunza
zgomotoasă, codrul din adânc răsare,
Tremură mai surd
pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi
şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,
Dar Călin în sus
l-ardică şi-l trânteşte la pământ,
De sun oasele ca
hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară. Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!
Merg să scap pe sora
mare şi să auzim de bine.
Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un
colcantaur
Până vede dinainte-i
răsărind pădurea de-aur.
Mult frumoasă e
pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,
Ce în frunza lor cea
moale suspinau întunecoşi.
Iarba lin
călătoreşte, o petală stătătoare
Ce, sclipind cu mii
de raze sub al nopţii dulce soare,
Poartă-n galbenele-i
unde spice cu mărgăritare,
Flori de mac ce
îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;
Numai fluturi mici
albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri
sclipitoare de luciri diamantine
Ş-împlu aerul cel
dulce de cristal şi de răcoare,
A popoarelor de
muşte sărbători murmuitoare.
Iar aude-un cântec
mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l
repetă, parcă vântul tot îl creşte,
Şi-nainte-i parcă
vede satul lui şi i se pare
C-auzea doinind o
fată chiar la ei în şezătoare:
Maică, maică draga
mea,
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor
ş-un drag,
Să şezi toată ziua-n
prag
Cu firuţ băgat în ac
Şi tu să nu-mi poţi
împunge
Pân’ nu-i suspina şi
plânge,
Pân’ nu ţi-a veni în
gând
Unde-am fost şi unde
sunt.
Lângă lacul cel
albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii
auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu
ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca
zăpada într-un păr de întuneric.
Ea în haina ei cea
verde se înmlădie bogată,
Cu flori
albe-mpodobită, cu diamante presărată.
— Bună vreme,
fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,
Mult îţi merge
vestea-n lume, multe-am auzit de tine
Şi prea rău de
tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmăul
numai rău ţi-a merge, măi voinice !
— Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată,
cât mănâncă
Zmeul tău, să văd
pe-acesta de îl pot învinge încă.
— Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară
pâne,
Douăsprezece
cuptoare abia îi ajung să cine.
— C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu
sfântul să mă scap şi de acesta.
Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,
Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.
— Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi
zmeul cît de cât să nu se deie.
— Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi
dă-i să beie.
După ce mai
odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi
lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,
Da’ m-oi face-o pară
roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân’ din
noi unul se va stinge şi s-a pierde.
Pară roşă este
zmeul, pară verde e Călin
Şi în
galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfăşoară, se
desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din
codri în a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le
dumbrava când în umbră purpurie,
Când încremeneşte
parcă într-o brum-adînc-verzie,
Când în dungi
înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de
curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâiesc ca două candeli, obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape
stinse s-urmăresc jucând pin aer,
Scoţând limbe
ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;
Ei jucau prin crengi
înalte, pintre trestie, pe baltă,
Balta tremură
adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
Azvârlind,
întunecată câte-o muscă, câte-un peşte
Către
flamele-ostenite... Peste ei deodată
zboară
Ca o pată de
cerneală-n noaptea aurită-o cioară.
Zice zmeul: — Moaie,
cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde,
care nu-s în stare a o-nvinge.
— Împărate pre
nălţate, moaie-ţi aripa în apă,
Zice-atunci Călin,
şi stinge flacăra roşă — mă scapă.
Iară cioara, cumu-i
cioară, cum aude că o urcă,
Nici una, nici două,
iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot
să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă,
ce tresare, fuge, crapă,
Şi cu botul o
ciupeşte, curge sânge ca fier roş,
Încât lacul cel
albastru e-ncruşit ca vinul roş.
Zmeul a murit... Se
face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei
fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.
Pe-ntinsori de codri
negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari
şi albe peste ele le presară.
Şi la margine de
codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu
cenuşă... de juca trandafirie
Colibioara cea de
trestii cu uşiţa-i rezimată,
Împletită din
răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin
negru stând de vorbă bucuroşi,
Parcă-i zugrăveşte
focul cu răsfrângerile-i roşi.
De asupra ceru-i
negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed
aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e
focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din
ţoale, pe cărări fire de iarbă,
Şi ca merele de
roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca
sară, mijlocia e bălaie,
Iar Călin, lungit pe
burtă şi cu mânile pe coate,
Cam cu chef le
povesteşte întâmplările lui toate
Şi la capăt se
chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:
Fata mare şi cea
mică le luaţi de v-or place,
Dară pe cea mijlocie
— mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice
baiu, bat-o hâtrul de noroc.
Pe încet se stinge
focul şi s-acopere cu spuză...
El de mânică o
trage... şi unind buza pe buză
Ei şoptesc... ş-ar
spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă
Căci pe rând
şi-astupă gura, când cu gura se adapă;
El o simte-n a lui
braţe tânără, rotundă, tare
Şi ea tremură ca
varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa
roşă de iubire şi sfială,
Ochii-n lacrimi îi
ascunde-n părul moale de peteală...
Şi adorm. Somn greu
îi varsă plumb în vinele-ostenite.
Fraţii lui când văd
cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se
sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude
c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.
L-ar fi omorât, dar
cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum
gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.
La pornit pe fete
scoală... Iar Călin de multă trudă
Nu simţi nici o
durere, numa-n somnu-i greu asudă;
Chiar picioarele în
traistă i le iau, cu ei le-au dus,
Căci găsindu-le, cum
fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc... în
zori de ziuă, el a doua zi trezit,
Vede cum îl schilodise,
— ce să facă amărât?
Vo trei zile
dupolaltă se mai târâie în brânci
Prin tufanii din
pădure şi pin colţii cei de stânci,
Pân-ajunge ca să
vadă un palat în văi de rai
Cât ca să te uiţi la
dânsul — de frumos — nu te-ndurai
Şi aude-un glas cu
jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe
de-aşa dor ş-aşa năcas.
Şi cum în palat el
intră, pe voinicul vede pare
Care mânile-şi
rupsese într-a zmeilor prinsoare.
— Bună vreme,
măi voinice! — Mulţămim frumos,
Căline,
Ce-ai păţit tu de
picioare, ce rău dete peste tine?
Şi Călin începe-a-i
spune cât păţise pân-acuma.
— Hai,
ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai,
ne-om prinde, spune-mi numa,
A cui eşti şi cum te
cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur
fur-ai noştri pin’ ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis,
Căline, iar ai noştri sunt. Cu chin
Singurel îmi mai duc
traiul ici în codri, măi Călin.
Amândoi însă în
lume, tu schilod, eu fără mâne,
Ici pin noaptea
dumbravană şi pin văi am duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe,
pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe
gâtul feciorului de-mpărat.
Unu-n mâni, altu-n
picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta
cât le trebuie la doi.
Şi trecând aşa-n
pădure, ei aud foşnind în frunze, —
Trece-o umbră
fugitoare ce ţuşnea să se ascunză.
Călin mâna şi-o
întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Muma zmeilor
pletoasă se zbătea răcnind de frică.
— Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or
te omori
— De un stânjin mai la vale e, bădica, un
izvor:
Vâră-te în el cu
totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,
De-i aşa — Călin,
mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.
— Ba eu baiu, că
nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.
Călin rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră
Şi uscat-o scoate
iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci,
şirato, spune dreptul mai degrabă.
— Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia
înaltă.
Apa vie tot
sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.
Ei ajung la apa-n
farmec, şi băgând o creang-uscată.
El o scoate numa-n
muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgar-atunci în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi
Şi pe bab-o aruncară
în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă...
Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte
Ca un trunchi uscat
cu noduri pe izvorul mort pluteşte.
Şi acum se sfătuiră
veseli ei şi bucuroşi
Ca fărtatul lui să
ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte,
cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de
galbeni, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri
părăsite ei se iau şi se pornesc
Şi, trecând pintr-o
pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge
grele el s-apucă să adune
în basmaua pistruită
ca o mână de alune.
Iată că, ajunşi la
poartă, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de
nuntă, veselii de masă mare.
Când în poartă—văd o
babă de-ale noastre.—Bună sară.
— Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici
afară?
— Ia,-mpăratul... îşi mărita fata... — Cine-o ia, mătuşă?
— De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu
guşă!
Cică, bată-l naiba
cioară, a ucis doisprezece zmei.
Zise-atunci Călin pe
gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,
Eu ţi-oi da bănet de
silă, galbeni zimţi chiar un căuş
Dacă, cum vei şti,
ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi
Şi la masă dinaintea
împăratului vei pune
Ca plocon pentru
mireasă astă mână de alune.
Iară baba, cumu-i
baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai
sucită, mai împinsă câte-oleacă,
Intră-n casa unde-i
masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune,
făr-a zice trei cuvinte,
Împăratul pune mâna
şi alunele zglobie
Peste faţa cea de
masă durăind se împrăştie.
Dar în mijlocul
basmalei un inel în loc rămasă —
Un inel care-l
pierduse de mult tânăra mireasă.
— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a
perit
Făr’ să ştiu nici
cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?
Cine a adus
alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la
poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine
vine? Un voinic, strein. El spune:
— Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în alune.
Zice-atuncea
împăratul: — Cum, voinice, şi cu cale
A ajuns inelul fetei
în mânile dumitale?
— Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.
Da’ ţiganul nici mai
ştie, faţa lui îi numai scrum:
— Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici
hatârul?
Eu am omorât toţi
zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;
Mă înec dacă l-aţi
crede... dar la feţe tot îmi schimbă.
— Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de
limbă.
Îi cătară şi, ce-i
dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le
scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte
ca s-aduc-un armăsar
Şi de coada lui să
lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai
legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o
bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.
— Ş-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate,
tare dragă îmi căzu.
Am un frate-nsă de
cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era
s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară
fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin
Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Ci-ndure că cu
feciorul era mai de o potrivă.
La a ochilor lui
jele s-a muiet mai milostivă.
Deci făcur-o nuntă
mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet,
halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
— Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o
păzească.
Nici nu ştiu cum e,
cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă
îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi
nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai
văzuse se scursese şapte ani.
Când ajunse locul
unde casa tatălui său fuse,
El văzu palate
mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală
el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare
c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase
ani şi-ncă ceva mai bine.
— Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic
streine!
— Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de
palat?
— Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete
de-mpărat
Din a zmeilor
prinsoare... — Ş-au luat care pe care?
Mijlociul pe cea
mică şi cel mare pe cea mare.
— Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o
ei
Şi să vezi, voinic
străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune
câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin
Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude... numai
dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi
dumneavoastră, de... era băietul lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n
ocol.
Înserează... Stele
împlu tot seninul lin şi gol...
Cu băiatu-n bordei
intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi
negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra
sură două turte în cenuşă,
Un papuc e într-o
grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla
iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol
orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ
colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce
motanul, pieptănându-şi o ureche
Sub icoana afumată
unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o
lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei
policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o
mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de
sticlă e lipită-n ferăstruie,
Pintre care trece-o
dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori
negre şi a brad miroase apa,
De lut plină,
rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu
humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un
cărbune un clapon şi un purcel,
Cu codiţa ca un
sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai
bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie
numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul
întuneric faţa ei lîngă fereastră...
Şi tot sufletul
dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă
Şi-l adună-n ochi de
trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă
dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu
durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la
ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide
somnoroasă lunge gene de aramă
Şi adânc la el se
uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu
se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o
ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se
adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se
uită... mută... un cuvânt nu spune,
Doară râde
c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte
părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa
roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l
desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o
sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia ei ridică,
s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o
desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi
voinicul mânios intră-n ogradă;
Fraţii lui, cum îl
văzură la genunchi veneau să-i cadă:
— Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult
ne-apasă pieptul!
— Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu
dreptul,
Să facem o boambă
mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm
sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească
Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai
face cruce, ei se pun alături... pică
Boamba grea
zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.
Şi Călin rămâne
singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce
face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să
trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare
dup-opt ani de-nstrăinare.
Multă lume se dusese
ca să vad-aşa serbare.
Fui şi eu... Dar cum
făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut
căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât. În
grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de
ceară şi cu şeaua numai aur,
De fuior îi era
coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de
neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un
deal de cremeni...picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i,
ochii-n capul lui pocneau.
Cum văzui că nu-i de
bine, încălecai pe-o prăjină
Şi mergând pe ea
de-a vale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o
şea, v-am spus-o toată aşa.
