Poetul luminii
În poiană, lângă un stejar
Cântă o privighetoare, iar şi iar.
Umbra unui tei strălucea în zori de zi
Ca în frumoasele şi dulcile poezii.
Printre copacii sclipitori ce se clătinau de vânt,
Frunzele aurii cădeau uşor de pământ.
De parfumul îmbietor al florilor dădeai,
Din zare apare poetul Mihai.
M-am apropiat de el c-un fior ce mă strângea.
Nu-mi venea să cred , el mă saluta.
Vorbeam cu el, nu mă opream,
Era adevărat, chiar nu visam.
Mi-a spus că era poetul istoriei,
I-am spus că era şi al copilăriei.
Apoi el a plecat, pe când eu stăteam,
Mă uitam in jur, dar tot nu visam.
Monica Drăgoi
